Haine noi, obiceiuri vechi

Totul s-a schimbat dar parcă nimic nu e nou la echipa națională. Un nou început avem de vreo zece ani, iar la o nouă echipă sau identitate abia dacă ne putem permite să sperăm. Au apus vremurile când orice puști de la colțul blocului îți putea desena în epitete primul 11 al naționalei. Azi, nu mai contabilizăm asemănările cu nicio selecționată din trecut. Parc-am fi avut și naționala-n insolvență și cei actuali poartă un ACS sau CSU înaintea numelui propriu.

De ce înclin să cred că nimic nu s-a schimbat?! Rezultatele apar atunci când nu mai contează. Amicalul contra Turciei este eternul clișeu de care ne lovim de mai bine de un deceniu. În amicale parcă-i vedem pe Hagi și Popescu și fărâme din generația de aur. Încă vorbim de 5-1 cu Germania din Giulești. Am bătut la București generația formidabilă a Belgiei, ne-am distrat cu Danemarca, l-am ținut de mână pe Messi într-un 0-0 cu Argentina, n-am pierdut cu Franța, iar de curând și Chile s-a-nclinat la Cluj. Amicalele ne-au scos întotdeauna dintr-o carapace pe care n-o înțelegem dar în care ne înghesuim la primul semn de presiune.

A venit Nea Mircea să ne „asigure” că suntem pe drumul cel bun. Vine și Olanda zilele următoare și ne hazardăm să pretindem că și ratarea ultimei calificări e doar o simplă ecuație pe care am greșit-o naiv. Mereu sugerăm că puteam mai mult dar niciodată nu putem, de fapt. Urmează o ligă a națiunilor care situează țara noastră binișor. Trebuie să avem pretenții și le vom exprima. Depinde cum le vom gestiona și cât de mult le vom valorifica. Peste doi ani, Bucureștiul este gazda unui turneu final dar detaliile prezentului nu indică asta.

Cosmin Contra merita un astfel de debut, iar doza de optimism trebuie congelată. Obișnuim să cerem ce nu putem duce și să trăim în agonia acestui context.