Suntem un popor critic, pretențios. Nu de ieri, de azi, dintotdeauna. Aveam așteptări grandioase fără să avem argumente și ne pierdem imediat răbdarea. Așa se-ntâmplă și-n fotbalul românesc. Aproape că suntem ofensați că n-am mai produs un alt Hagi și nu pricepem că ratările echipei naționale pleacă de jos, de foarte jos și nu de un an sau doi. Cauzele și efectele pe termen scurt se mulează pe o strategie deficitară pe care nu vrem să o schimbăm.
În ultimele zile am pierdut simțul realității. Am fost șocați de rezultatele CFR-ului și FCSB-ului din Europa League. Fără să ne dăm seama, totuși, de unde venim și cu ce am crescut. Da, este dramatic să te bată o echipă din Luxemburg dar să nu uităm ca naționala lor pleca neînvinsă de pe Stade de France acum un an, împotriva echipei care urma să devină campioană mondială. Între timp, noi am fost spârcuiți de o Polonia care nici n-a apucat să transpire în Rusia.
Ce vreau să spun de fapt este că nu ne revenim din anonimatul și amatorismul pe care-l impunem de la primii pași în fotbal. Nu pricepem de ce Mbappe la 18-19 ani are astfel de cifre, este atât de puternic și impune un joc matur. Nu pricepem de ce românii nu pot exploda mai devreme de 21 de ani, de ce la 17-18 ani par subnutriți, lipsiți de vlaga specifică perioadei dar uităm cum îi creștem. Copiii se apucă de fotbal de la 6-7-8 ani dar cei mai mulți nu apucă să înțeleagă ce înseamnă să fii sportiv. Cum ar putea pricepe când pleacă la meciuri, în deplasări, cu două sandvișuri și un litru de suc? Cum se poate recupera când petrece mai mult timp pe drumuri? Află de vitaminizare, dacă are noroc, prin cantonamentele montane, clubul asigurându-i esențialul doar două-trei săptămâni pe an. Cum să progresezi când tu nici măcar nu stagnezi? Cum să te lupți cu alți băieți de vârsta ta dar care sunt profesioniști din prima zi?
Încă nu avem pregătirea necesară să producem. Antrenorii cu ștate vechi din lumea juniorilor nu se clintesc, nu se schimbă și au aceleași metehne. Fără niciun plan, fără orizont și fără idei, antrenamentele de la juniori rămân doar aceleași scheme eterne, clișeice, neschimbate, deloc prolifice și fără rezultate. Antrenamentele sunt plate, lipsite de inspirația și interesul celor mai mulți antrenori de la această categorie. Plecăm de la zero cu un puști de 8 ani care vrea să devină fotbalist și nu-i acordăm nici 20% din resursele de care are nevoie până la 18 ani dar când timpul a sosit, îi solicităm 140% din potențial.
Fotbalul de la noi a mai pierdut ceva în ultimii 6-7 ani. Acei băieți crescuți în curtea școlii. Puștii care înțelegeau primele pase pe terenul de ciment, fără supravaghere, fără să le țipe cineva-n ureche și să-i deruteze de la prima greșeală. Am pierdut și asta. Am avut generații de talente care au înțeles fotbalul în cartier, nu pe gazonul clubului din oraș. Astăzi, talentul a ajuns să fie construit, nu cultivat.
Și totuși..cum de ne-au bătut luxemburghezii? Acei semi-amatori de care am râs atâția ani..dar dacă privim lucrurile realist și recitim rândurile de mai sus, părem noi, românii, ăia profesioniști?!