Reciprocitatea Simonei Halep

Nu cred că mai este discutabil faptul că Simona Halep este un topic extrem de sensibil pentru oamenii din această țară. Putem desluși foarte multe lucruri despre noi, despre mentalitatea și spiritul în care evoluăm, doar atingând acest subiect. Cea mai bună jucătoare de tenis din România încă are nevoie să demonstreze suficiente aspecte pentru a mulțumi o parte din telespectatori. Cumva, Simona Halep, oferă ceea ce primește, în multe situații.

După 5 ani în vârful ierarhiei WTA, constănțeanca se lovește de un zid betonat de critici, dezamăgiri și observații venite din toate părțile. Ce-i drept, noi românii suntem și obișnuiți să dominăm acest sport, iar nivelul pretențiilor nu poate să atingă niciodată cote cel puțin decente. E ca și cum ar începe polonezii să-l tăvălească prin presa autohtonă pe Lewandowski că n-a bifat trofeul Uefa Champions League până la 29 de ani.

Nu mă pot dezice de anumite critici care i se aduc, uneori fiind aproape imposibil să înțeleg anumite evoluții sau situații. N-am decât cuvinte de laudă pentru cei care au fost alături de ea și în momentele în care ne întreceam între noi care să o „lovească” mai tare. Să fie clar un lucru: Simona Halep nu joacă pentru a demonstra ceva nimănui. Poate pare greu de acceptat și egoist dar sportivii își desfășoară activitatea pentru propriul interes, abia apoi dedicând succesul și fanilor sau conaționalilor. Ne simțim jigniți de evoluțiile Simonei uneori de parcă ar fi plătită din banii noștri pentru a câștiga turnee, iar ea tot eșuează să vină acasă cu cele mai importante. Dintr-o frustrare, pe care nu o pot identifica, pornește dorința exagerată a românilor de a-și vedea semenii triumfători. Nu am fost niciodată un popor cuceritor, n-am dominat niciun sport, am avut doar puseuri temporare, deci de unde provin aceste pretenții copleșitoare? Am trăit mereu cu impresia că exigența și veleitatea provin dintr-o superioritate indubitabilă, nu din frustratea eternă a locului doi, trei sau patru.

N-au trecut multe săptămâni de la finala pierdută de Simona la Roland Garros și mă bucur că rândurile acestea se scriu abia acum și nu sub imperiul momentului. Deranjat în egală măsură de ratarea unei șanse enorme pentru ea dar și de replicile pe care a trebuit să le citească și audă, din nou, din partea românilor, am preferat să nu-mi exprim gândurile legate de acel turneu decât acum, înainte de Wimbledon. Dacă mi se pare ceva mai absurd decât infinitatea de critici adusă gratuit, în multe situații Simonei, aș merge fără dubii, pe categoria de oameni care nu știu unde să-și posteze mai repede atașamentul față de Halep, când îi văd numele în fazele superioare. Puțini sunt cei care o susțin în turul 1, indiferent de turneu, și enervant de mulți se declară fani după 3 victorii la rând, în aceeași săptămână.

Suntem un popor ipocrit, asta-i indiscutabil. De la Halep și până la antrenorul Hagi și exemplele pot continua indiferent de domeniu. Suntem greu de mulțumit și ușor de dezamăgit. Avem stardardele impuse de Nadia acum 40 de ani deși ar trebui să fim conștienți că e 2017, nu 1976. Vom fi capabili să apreciem valoarea cuiva fără să-i punem în umbră performanțele prin evidențierea eșecurilor? Este acesta unul din aspectele ce definește eternul clișeu „așa suntem noi românii”? Ne vom putea modela așteptările la realitatea înconjurătoare? Privind generațiile care vin, perspectiva mi-e împărțită. Exact ca „fanii” Simonei Halep.

TAGS: