Am fost contemporan cu Ronaldinho. A fost destul acest detaliu. Orice secvență care l-a avut în prim-plan a fost specială. Inspirația unei generații. Așa l-aș descrie pe Ronaldinho. După El Clasico din 19 noiembrie 2005, mi-am exprimat cu voce tare un gând pe care nu credeam că-l voi putea accepta vreodată: „într-o zi, Ronaldinho se va retrage! Cum ar fi fotbalul fără el?” Din păcate, am aflat foarte rapid cum. Magia brazilianului s-a evaporat la fel de repede cum își ridiculiza adversarii. Totuși, amintirea „Dințosului” este eternă. Bucuria pe care o puteam savura cu toții atunci când Dinho avea mingea la picior nu are sinonim și nici explicație, doar semnificație: am fost contemporani cu cel mai „frumos” fotbalist din toate timpurile.
A apărut Messi și Ronaldinho s-a evaporat din fotbal. Nu s-a putut altfel. Ronaldinho i-a dat prima pasă de gol argentinianului și odată cu ea, i-a pasat și responsabilitatea blaugrana. Oricât de mult au însemnat pentru Barcelona Xavi, Iniesta sau Puyol, acest club special se va confunda pentru eternitate cu alte nume: Cruyff, Messi și Ronaldinho. Ei au schimbat viziunea, au acaparat atenția și au profitat din plin de asta. Chiar dacă perioada lui Ronaldinho pe Camp Nou nu este sinonimă decât cu un trofeu Champions League și două titluri de campion al Spaniei, aceasta va fi mereu specială. Ca un basm al cărui erou am vrut cu toții să-l cunoaștem. Odată ca niciodată a fost Ronaldinho, iar eu mă bucur că i-am putut „citi” meciurile cu aceeași pasiune pe care el o avea pe teren.
Încă păstrez în memorie tupeul pe care orice fan al Barcelonei îl proba atunci când decarul era la balon. Nu se temeau de nimeni, nu mai conta nimic atunci când mingea ajungea la brazilian. Fără dubii, cel mai iubit jucător din acest secol. Nu a fost huiduit nici măcar pe Bernabeu, toți îl adorau. A ales să-și exprime trăirile pe terenul de fotbal. I-a plăcut viața și asta putea fi depistat foarte repede. Nu cred că a intrat niciodată pe teren cu teama că echipa lui va pierde sau va rata un trofeu. Nu și-a asumat presiunea unui meci de fotbal și probabil de aceea a fost atât de simpatizat. Acest element natural pe care l-a îmbrățișat nu a lăsat loc de ambiție. A fost în vârf dar a fost puțin. N-a știut să dozeze talentul dar poate că e mai bine așa. Vom avea mereu amintirea unui Ronaldinho care a iubit fotbalul, iar fotbalul l-a adorat.
S-a retras din fotbal de curând dar fotbalul l-a pierdut de mult pe Ronaldinho. S-a bucurat de petreceri, de femei și de prieteni în ultimii 7-8 ani, iar fotbalul a fost doar un cadou de care s-a bucurat. Aș scrie în fiecare zi ceva despre unul din fotbaliștii mei preferați și tot n-ar fi destul. Totuși, măcar de ziua lui, pe 21 martie, trebuie să ne aducem cu toții aminte de acest monstru sacru al fotbalului.